Micutului meu Pitzu ii place sa pozeze.

Dupa ce am experimentat sentimentul de oripilare pe care il incerci realizand fotografii unui subiect care se manifesta imprevizibil (vezi aici) , iata, mi-a fost dat sa incec si sentimentul de consternare, realizand abia din fotografii defectele subiectului pozat. Cam ce s-a intamplat mai pe scurt: am intalnit o pisicuta simpatica, una din miile pe care le intalnesti la tot pasul. S-a gudurat pe la picioarele mele, i-am facut o poza, apoi a disparut, pandind pasarelele din copaci si boscheti. Tarziu, revazandu-mi pozele facute peste zi, ajung si la poza cu pisicuta si nu mi-a venit sa-mi cred ochilor. Priviti expresia ochilor. Am lesinat de ras, sarmana pisicuta, ma intreb eu oare, cum sau cate pasarele vede ea in loc de una singura? Locatia: Utrecht Lunetten

Pentru cei care nu s-au plictisit de peripetiile mele cu camera, va invit sa apasati un clic si AICI

Ieri seara, a plouat cu fulgere si traznete, ceea ce nu se intampla prea des in Olanda. Mi-a placut si am adormit privind darele de apa siroind pe geamuri. Cand m-am trezit, soarele deja inundase toata incaperea, iar pe mijlocul ferestrei aveam lipt ceva rotund si negru. Am deschis gheamul si uite ce am gasit, un melc!!!.
Normal ca m-am repezit la camera, doar ma stiti ca nu-s in toate mintile; oamenii normali la cap se spala pe fata, se intind, canta sub dus, nu fac poze la melci cand se dau jos din pat. Asa am constatat ca am geamuri murdare, ca lumina se reflecta in geam, ca nu-mi place settingul de camera, drept pentru care mi-am luat melcul si am iesi afara in gradina, l-am pus pe gard si, cica mai pozeaza daca mai ai pe cine, caci melcul meu a devenit brusc timid si nu a mai iesit din cochilie pentru nimic in lume. L-am lasat acolo, m-am dus sa fac tot ceea ce fac oamenii sanatosi la cap cand se trezesc, iar cand m-am intors nu l-am mai gasit neam. Deci, pentru voi, am un melc timid la prima ora a diminetii. Un weekend frumos va doresc si voua.

Citeam azi pe blogul lui Raul, despre cum percepe el schimbarea temperaturii in Timisoara si tin sa-l impresionez cu vremea din Amsterdam: 24 grade la umbra, ne coacem pe uscat. Fuga, fuguta sa trecem prin centrul Amsterdam-ului sa vedem ce face lumea pe caldura:

-la promenada cu masinuta, fie ca e Lamborghini Diablo, or maybe a Lotus Elise:

-cu tenesii in sac si desculti, pe motiv sa nu se imputa picioarele de transpiratie:

-preparandu-si ceva blunt (trabuc cu weed):

-la iarba verde, in parc, cu o bere, o carte de joc, o vecina vorbareata, cu catelul, cu scaunul ( sa nu faci blugii verzi pe fund ), fara frica de amenzi pentru incalcarea spatiului verde )

-inghesuindu-se pe stradutele de pe Red Light District:

-sau la promenada cu iubitul, sfidand privirile tinerilor marocani. ( acum, trebuie sa va explic ce reprezinta drapelul in culorile curcubeului, aflat in partea dreapta, postat la intrarea unui club privat din zona: steagul curcubeu, simbolizeaza ideea de speranta si pace a populatiei gay, iar in locul cu pricina, este un club privat, transexual streaptease. )

Probabil ca mai sunt multe de vazut prin oras, dar m-a razbit foamea, drept pentru care, tin directia casa; mai e si maine o zi. Pe curand !

Luni, a doua zi de paste catolic, toata lumea la plimbare, aglomerandu-se in Vondelpark, cel mai mare park din Amsterdam. In timp ce aveam ochiul infipt adanc in camera, iar pe celalat inchis, concentrata fiind sa surprind reactiile pasarii la zgomotele si ambianta din jur, am surprins latura oripilanta a adaptarii cerintelor de supravietuire. Probabil in disperare de foame sau la naiba, probabil suferind de o puternica depresie phihologica, subiectul meu a insfacat un pui galbior de rata si la inghitit intr-o clipa sub lentile aparatului meu. Am realizat ce manca, abia dupa ce creierul meu a primit informatia vizuala a detaliului si parca totusi nu-mi venea sa cred: ” nu cred ca era o ratusca, am inebunit eu cu totul ” Din pacate, revazand insiruirea de poze, a trebuit sa accept sinistrul adevar: era o ratusca mica galbioara; se pare ca broscutele si mormolocii nu-i mai sunt pe plac psihopatului.

Sunt inca in viata, doar ca ma bucur de noua mea jucarie, calatorind in sus si in jos prin toata Olanda. Ieri, am petrecut o zi intreaga in Volendam, unde poti vedea pura traditie dutch: flori, peste, barci, branza si papuci de lemn. Am intalnit, spre uimirea mea, o multime de cetateni germani. Olandezii urasc din tot sufletul lor cetatenii germani, neuitand o clipa nenorocirile si durerile provocate de catre acestia in al doilea razboi mondial. In Amsterdam, populatia germana nu este prea bine primita motiv pentru care nici nu vezi prea multi.
Aflat la numai 20 de minute de Amsterdam, pana in Volendam aveti linie directa cu autobuzul 110, pe care il puteti lua din fata garii centrale. E minunat, relaxant si dupa parerea mea foarte excentric. Un nene baran rau si foarte sociabil, m-a oprit din drum special sa ma intrebe daca sunt evreica. S-a bucurat sa auda ca nu. Apoi a inceput sa povesteasca verzi si uscate, incheindu-si povestioara sa cam asa: Pacat ca Hitler nu a reusit sa omoare toti evreii din lume, apoi ne-a salutat ”nazi” si si-a vazut mai departe de drum. M-am bucurat si eu ca nu avea o mitaliera, altfel nu mai scriam acest articol.
Va las sa va bucurati de poze.

Sunt in a patra zi si ultima, maine imi iau zborul catre casa. Desi ma simt obosita, e ultima zi in care mai pot lua cu mine, amintiri din orasul catalan. Ploua cainos, bate si vantul. ma infasor in pelerina-punga si plec in directia Santa Maria del Mar.  Muzeele suporta ore intregi de stat la coada, chiar daca iti cumperi bilete on line.  Arta se admira cat e ploaie. Banuiesc ca pe timp de vara, bikinii si trupurile bronzate atrag o parte din turisti catre plaja, dar in perioada aceasta toata lumea devoreaza ziua arta iar noaptea se imbata. Lumea se amuza pe seama umbrelutei de ploaie, atasata la camera mea.
Deja, se pare, am prieteni la metro; pana si amaratul de palestinian imi zambeste cand ma vede.

Santa Maria del Mar (Catedrala marii ) LA CATEDRAL DEL MAR
Incepe sa-mi incolteasca in minte ideea ca radacinile gotice pornesc din cultura catalana, evident, mai am multe de vazut si de citit. Simt o mare diferenta intre stilul gotic din Romania, Tarile Nordice, si Barcelona. Detaliile migaloase, gratie barocului italian, nu-l intalnesti in tarile nordice. Nu am apucat sa vad Italia, iar prin Franta am trecut intr-o viteza demna de matrix speed high-tech.

In contradictie cu exteriorul, interiorul pare grandios. Trebuie sa recunosc, in ceea ce priveste cladirile lacasurilor sfinte, sunt muta de admiratie pentru designul arhitectural, materialele folosite, detaliile imbinarilor, decorurile interioare si mobilierele . Urasc blocul de ciment folosit in constructie, probabil de aceea ma simt tampa prin Bucuresti, iar vitraliile stimati oameni buni, nu-mi exprima nici un fel de emotie. Desigur, jocul de culori ma fascineaza, dar la un nivel infantil si atat. Sunt convinsa ca lipsa de educatie culturala isi spune cuvantul. Va las sa va bucurati de imagini.

Grandiosul proiect, conceput in prealabil de catre Francisco de Paula del Villar (1828-1901), a fost preluat de Gaudi in 1883, care a schimbat radical imaginea viitoarei catedrale a Barcelonei. Dupa trecerea in nefiinta a lui Gaudi, o serie de arhitecti au preluat proiectul, sustinut prin donatii si turism, dar, nu s-au adaugat elemente noi conceptului Gaudean. Catalanii ar mai avea de asteptat aproximativ 8-10 ani pana sa vada lucrarea terminata. Dupa parerea mea, Sagrada Familia ar trebui numita a opta minune a lumii.

Acum, gandesc despre Gaudi, cel putin la fel de admirativ precum gandesc despre Michelangelo. Barcelona va fi pomenita peste 100 de ani drept orasul de smalt si mozaic, iar arhitectul catalan Gaudi, inca respira, pulseaza prin Sagrada Familia, tresalta si dantuie prin Casa Mila si se odihneste in Gradina Guell.
Daca ma intrebati unde anume s-a topit timpul lui Dali, cred ca pe bancutele mozaicale ale lui Gaudi
Va las in atmosfera imaginilor din Parcul Guell, atat cat m-am priceput si eu sa surprind frumusetea arhitecturala si a naturii, desi am avut parte de o zi ploioasa si rece.

M-am invatat minte ! Taxiurile, dupa ce ca sunt foarte scumpe, iar la spaniola pe care o stiu, abia imi permit sa salut, iar engleza lor incepe si se sfarseste cu no te entiendo, am preferat sa ma inarmez cu o harta si o cartela de metro, valabila 3 zile cat urma sa mai stau in Barcelona. Sistemul subteran al transportului in comun este explicat in detaliu, prin panouri mari, frumos colorate, foarte explicit. Daca eu am inteles perfect, sigur toata lumea il pricepe foarte usor.
Dom’ne, ce sa spun, am fost impresionata sa vad cata lectura se face in metrou. Tineri, batrani, mai bine imbracati, mai junky, stilul smuls sau emo, cu piercings sau nu, rasi in cap sau rasta babe, pe scaune, in picioare sau rezemati aiurea de cate ceva, atarnati de bara, sau pe scara rulanta, toata lumea citeste. Am ramas cu gura cascata.
Zgomote teribile la metro. Fie ca se trantesc sistemele de securizare, usile, barile de acces catre iesire sau intrare, este un vacarm teribil pentru cineva neobisnuit cu atata harmalaie. Semnalele sonore de atentionare, iti sparg creierii pur si simplu. Normal ca fiecare urla la fiecare, numai pentru a se putea face auzit. Ca si in Bucuresti, oameni tristi, ingandurati, preocupati probabil de greutatile si problemele personale.
Am invatat deja cum se spune ”urmatoarea statie”; o zi sa circuli cu un perus micut verde sau albastru, sigur iti va spune pentru tot restul zilelor sale ”proxima estacion”. Passeig de Grácia este nodul de legatura intre toate tronsoanele din Barca. Acolo am intalnit si primii romani: [..]manca-ti-as, unde draq a disparut aia cu camera[..]… ne-am incrucisat privile pentru o secunda; Noica avea dreptate intr-un final: exista un sentiment romanesc al fiintei
Pe culoarul pasajului, intr-un colt, un amarat de palestinian, sau ce D’zeu o fi el are o ghereta cu dulciuri si sucuri. De fiecare data cumparam cate o sticla de apa de la el. Cum se intorcea cu spatele, cum se gasea careva sa-i sterpeleasca ceva de pe masuta improvizata, pe care asezase si el marfa. Un ”nene” cu doi copii obraznici dupa el, il scuipa in timp ce-i arunca in sila niste monezi pentru doua ciocolate. Si muzicanti am vazut: ba o harpa, ba o chitara, ba un flaut si zgomot infernal.

M-a razbit o foaaaaaaaaaaaaaame, am aterizat intr-un restaurat dragut si m-am indopat cu grill si cartofi prajiti plus salata. Specialitatile tipic catalane promit sa le incerc mai tarziu. Cu stomacul plin, am refuzat categoric sa ma mai preumblu prin metro sa ajung la parcul Guell, prefer sa dau o raita prin muzeele din centru. In fata la Picassa am intalnit o coada ce-mi amintea de vremurile ceausiste cand imi curgeau balele dupa mirosul de banane. Am nimerit la muzeul de ceara, dar si aici o coada lunga cat o zi polara. Intreb unde se afla muzeul Dali si aflu spre disperarea mea ca e la o ora departare de Barcelona. Ma intalnesc cu aceeasi baieti pe Rambla, care, vad eu, nu au reusit sa-si vanda cutiile de cola .
Se insereaza si se face frig. Ma dor picioarele de atata preumblat; hotarasc ca ziua urmatoare sa fac cunostinta cu arhitectul Antoni Gaudi si stilul sau mozaic, recunoscut pentru capodoperele sale, Sagrada Familia, Parcul Guell, Casa Mila . Pupici, vorbim maine.

Daca in urma cu ceva vreme, mi-am gasit cactusul tot o floare, acum e randul orhideei. Cu un an in urma, tija numara 3 bobocei, acum mi-e greu sa cred ca e aceeasi floare. Nu degeaba imi alint florile.

M-am razgandit: Olanda e tara branduselor si a ratelor salbatice.
De parca nu aveam destule ocupatii, iata mi-am mai asumat inca una: sa hranesc ratele !!! 14 Martie 2009; Amsterdam

Tot weekend-ul am fost plecata departe de casa. Convietuiesc impreuna cu florile mele si ele cu mine. Cand nu suntem impreuna, ne ducem dorul reciproc. Cand am ajuns acasa, am urlat de bucurie: mi-a inflorit cactusul !!! L-am privit cat de mandru imi arata frumoasele lui flori si parca imi spunea: ”uite ce am facut, sa te implor sa te intorci.” Cum sa nu-l iubesti?

Sara locuieste in Utrecht, studenta la arte, picteaza, modeleaza lut, canta la pian, singurica isi confectioneaza bijuteriile din argint; impreuna cu prietenul sau, detine un mic atelier pentru piercing si tatuaje si mai lucreaza benevol la o fundatie pentru copiii cu handicap, fundatie prin care am cunoscut-o si eu. Arata tipic dutch: inalta, blonda cu pielea extrem de uscata si ochi inexpresivi, conformatie osoasa dar vesnic cu zambetul pe buze. E atractiva in felul ei, dar nu frumoasa, e sarmanta si cocheta. Sara intentioneaza sa expuna, sa-si promoveze creatiile. Cu cateva zile in urma am vizitat-o, si la o vorba ca intre fete, imi spune: ”m-a contactat un roman de prin Rotterdam pentru expozitie; imi spunea sa-mi fac si niste poze ceva mai sexi, ca ar da bine la marketing”. ”Normal, management romanesc”, ii explic: ”1. iti vinde imaginea, 2. iti creste popularitatea, 3. iti vinde produsul, 4. la final te vinde si pe tine.” … ii explic fetei care rade naiv.
Si pentru ca tot am fost in Utrecht, nu am ratat ocazia sa fac si ceva poze…